Un așa nivel de impozitare este printre cele mai mari din UE și din lume, după cum se poate vedea pe datele Eurostat sau OECD. Asta pentru că în alte țări pragurile mari ale impozitării progresive se aplică doar la veniturile foarte mari și – foarte important – nu se cumulează integral
Dacă tot a existat aşa zisa relaxare fiscală, era normal ca aceste lucruri să se întâmple.
1. Deductibilități
Sebastian Vlădescu are tot dreptul să se mire, să spună că şi- a făcut datoria, că premierul nu are ce să îi reproşeze. Sigur că da…dar nu ar trebui să uite că a fost de la bun început un „ţap ispăşitor”
Omul de afaceri Silviu Prigoană, care a creat mai multe televiziuni şi încă are afaceri în zona media, prevede falimentul marilor trusturi de presă actuale până în primăvara viitoare. Caz în care el ar profita de vidul creat pe piaţă pentru a face ceea ce ştie mai bine : să inventeze
Altfel spus… suntem în greul moment în care există temerea că în loc să începem emersiunea să mai navigăm o perioadă nedeterminată de timp prin adâncurile crizei, călătorie deloc plăcută dat fiind că rezervele de oxigen sunt pe terminate. Dar destul cu metaforele. Ceea ce trebuie
În România, statul pretinde că ar trebui să primească o taxă pe muncă de 45%. Nu prea reușește să- i obțină.
& #160; A.& #160; & #160; Experiente europene de succes: taxe intre 5% si 9% pentru capitalurile repatriate & #160; o& #160; & #160; Italia a recurs de trei ori in ultimii zece ani la masuri de amnistie fiscala.
Să recunoaștem, puțini plătesc taxe cu plăcere, din patriotism sau pentru că ar fi mulțumiți de serviciile publice. Majoritatea contribuabililor o fac ori “pentru că trebuie”, ori pur și simplu de frică
În fine, mi s- a părut interesant că mai există oameni care încă nu cred că statul este un administrator prost.